De ce sunt atât de răspândite iconițele și imaginile sacre? Când au început să fie folosite?

Iată un mic instrument care va putea să vă ajute! Încercați să cumpărați o imagine sau o pictură a Domnului nostru Isus Cristos și nu vă mulțumiți săo purtați la inimă, fără a o privi niciodată, dar folosiți-o pentru a conversa cu El. Așa scria în anul 1566 Sf. Tereza de Avila despre răspândirea imaginilor sacre. A întări și susține credința credincioșilor a fost prima intenție a iconițelor religioase, destinate tocmai funcțiunii divulgative a devoțiunilor și cu scopul imediat al educației morale, catehetice, de reculegere și reflecție personală.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în mănăstiri, începe răspândirea acestor imagini cu mici picturi pe pergament, dar adevărata răspândire a iconițelor are loc în abațiile din Cluny, Citeaux și Clairvaux unde, cu noua tehnică a xilografiei, se repropuneau unele subiecte luate din miniaturile care înfrumusețau Liturghierele și Breviarele. În Germania între secolele XV-XVI se ocupă cu succes inciziunii artiști ca Durer, Cranach și Altdorfer, iar conventele din Svevia și Bavaria se specializează în iconițe devoționale care, după Conciliul din Trento vor avea un avânt puternic.

În afară de xilografie, se dezvoltă inciziunea pe aramă și acvaforte; centrul mai mare de activitate este regiunea Flandrei. Mari familii de incizori contribuie la o răspândire capilară a iconițelor, uneori cu adăugarea unei rugăciuni. Tot din această perioadă datează nașterea așa numitelor canivet, adică a iconițelor obținute prin tăierea și găurirea hârtiei cu motive geometrice și florale, care țin locul ramei figurii lipite în centru.

În Italia producerea iconițelor va începe târziu și într-un ton minor în comparație cu restul Europei. În primele decenii ale secolului al XVIII-lea începe la Bassano del Grappa o importantă producție de mici imagini religioase, tipărite pe foi mari de tăiat, în vreme în în Italia meridională, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, artizani, numiți tipăresc-sfinți, produc iconițe mai ales la Napooli și Palermo. Suporturile erau făcute din hârtie, mătase, pânză, pastă de pâine, frunze uscate. Erau reprezentați Maica Domnului, Isus, îngerii și sfinții, crucea, santuarele și altarele. Pe verso se scriau la mână sau erau tipărite dedicații și rugăciuni cu respectva dată li loc. La sfârșitul secolului al XVIII-lea iconița, dintr-un obiect exclusiv de devoțiune, devine augur, premiu sau anunțarea unor festivități religioase, asumând astfel un rol social; Într-adevăr, este un adevărat document ca mărturie a unui eveniment strict privat, pentru a aminti rudelor și prietenilor un botez, prima sfântă împărtășanie sau mirul, până la înmormântarea unei persoane dragi. În acest caz iconița era numită luttino. Mai erau folosite și pentru hirotonirile preoțești și profesiunile religioase.

În secolul al XIX-lea impulsul definitiv pentru răspândirea în masă a iconițelor este dată de folosirea litografiei, care permite realizarea unor opere de calitate, dar producția artistică cea mai frumoasă și semnificativă o vom avea spre jumătatea secolului XIX cu iconițele în dantelă traforată sau a teatrino. Apar apoi iconițe pline de ghirlande, simboluri, panglici și rugăciuni miniate în culori, fără îndoială excesive, dar foarte frumoase de privit.

Mai târziu, în perioada industrială, spre a doua parte a secolului al XIX-lea, se dezvoltă tehnica fotografiei și, pe lângă amintirile cu dantelă produse până la începutul secolului al XX-lea, apar iconițe mai economice tipărite pe carton. În perioada cuprinsă între cel două războie mondiale calitatea se înrăutățește foarte mult; tirajele sunt mai comerciale, liniile mai esențiale.