Care este vina cea mai mare a omului?

Rabinul Bunam le spunea discipolilor lui: „Cea mai mare vină

a omului nu sunt păcatele pe care acesta le face: tentația este puternică, iar forța omului puțină! Marea vină a omului constă în faptul că în orice moment ar putea să se convertească și nu se convertește”.

 

Porunca iubirii

Un elev l-a întrebat pe Rabi Shmelke: Ne este poruncit să

iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Cum pot face acest lucru dacă acesta mi-a greșit”?

Rabi i-a răspuns: „Trebuie să înțelegi aceste cuvinte în semnificația lor corectă, care este: iubește-l pe aproapele tău așa cum iubești ceva ce tu ești. Într-adevăr, toate sufletele sunt un singur lucru, și fiecare este o scânteie a sufletului originar, care este prezent în toate sufletele în același fel cum sufletul tău este răspândit în toate mădularele tale. Se poate întâmpla ca mâna ta să greșească și să te lovească. Vei lua tu bastonul și o vei pedepsi pentru lipsa ei de înțelegere, făcând să crească astfel și mai mult durerea ta? Același lucru este valabil în privința aproapelui tău, care formează cu tine împreună um singur suflet: dacă el, datorită ignoranței, îți greșește și tu îl pedepsești, nu faci altceva decât să te lovești pe tine însuți”. Dar elevul continua să insiste: „Dar dacă văd că um om este rău în fața lui Dumnezeu, cum voi putea să-l iubesc”?

Rabinul i-a răspuns: „Uiți oare că sufletul primordial a izvorât din esența lui Dumnezeu și că sufletul fiecărui om este o parte din El? Nu vei avea atunci milă de acel om, văzând că una din scânteile Lui s-a rătăcit și este ca și stinsă”?

Cum se convertesc oamenii

Tatăl lui Mardoheu – viitorul celebru rabin din Lechowitz – se

plângea de lenea fiului său l învățătură. Într-una din zile, în oraș a ajuns un rabin sfânt. Tatăl l-a condus pe Mardoheu la acesta pentru ca să-l corijeze. Rămănând singur cu băiatul, rabinul l-a strâns la inimă și l-a ținut așa multă vreme. Când tatăl a revenit, rabinul i-a spus: „I-am făcut lui Mardoheu puțină morală. Ai să vezi că de azi înainte o să fie mai silitor”. Ajuns adult și faimos, Mardoheu povestea tuturor acest episod și spunea: „Am învățat atunci cum se convertesc oamenii”. 

Să nu confundăm creaturile cu Creatorul (Sf. Augustin)

O cioară s-a așezat pe vârful unui brad înalt. Și-a rotit ochii în

jur cu o privire autoritară și a scos un strigăt de victorie. Acestei ființe gălăgioase pare că bradul îi datorează totul: existența lui, frumusețea lui înălțată spre cer, verdeața totdeauna vie, forța în lupta cu răul. Această mândrie a ciorii este năucitoare. Mare binefăcătoare a bradului tăcut! Iar bradul nici măcar nu se sinchisește să tremure; pare că nu vede cioara; meditând își ridică ramurile lui spre cer. Suportă în liniște oaspetele gălăgios. Nimic nu tulbură gândurile lui, seriozitatea și pacea lui. Mulți nori au trecut deja deasupra lui, multe păsărele au poposit între ramurile lui! Și au plecat așa cum o să pleci și tu. Acesta nu este locul tău, nu te simți sigură și urlând astfel cauți să suplinești lipsei tale de putere. Eu am crescut din acest pământ și sunt plantat cu rădăcinile mele în inima lui. Iar tu, nor trecător, care arunci o umbră de tristețe pe vârful meu aurit, te afli în bătaia vânturilor. Trebuie să te suport în liniște. Tu cârâi cântecul tău plictisitor, fără suflet și săracă, apoi pleci. Ce reușești să faci cu un urlet? Eu rămân, pentru a persevera în reculegere, pentru a construi răbdarea mea, pentru a suporta furtuni și uragane, pentru a mă îndrepta totdeauna mai sus, liniștit. Nu-mi acoperi soarele meu, nu mă fascinezi, nu schimbi ținta urcării mele. Exista pădurea iar voi nu existați, nu veți exista, iar pădurea va fi pentru veșnicie aici. O fabulă? Nu, nu este o fabulă (Card. Stefan Wyszynski, Appunti dalla prigione 1953-1956, 17 gennaio 1954, domenica).

Nu căuta să fi ceea ce nu ești

Un corb, umflat de mândrie, a găsit întâmplător niște pene

de-ale unui păun. Orbit de frumusețea lor, a încercat să se travestească într-un păun magnific, renegându-i astfel pe cei asemenea lui. A plecat din țara corbilor și s-a îndreptat spre cel a păunilor, dar foarte degrabă a fost demascat de aceștia și luat în râs. Întors înapoi, trist și umilit, a întâlnit un corb, o vreme prieten, care i-a spus: „Nu mai există loc, aici, pentru tine, ne-ai privit de sus în jos fără a accepta ceea ce natura îți dăduse”. Corbul superb, rămas singur și fără prieteni, a fost constrâns să emigreze... Cel care dorește să fie cum nu este, și nu apreciază ceea ce are, va fi constrâns, mai degrabă sau mai târziu să sufere umilințe și rușine (Fedro, Favole, Garzanti editore, 2005, p. 9.)