Așa cum copacii, atunci
când aduc multe
roade, acestea apasă peste ramuri și le trag în jos, în vreme
ce ramura care nu aduce rod se ridică în sus și stă dreaptă, fără să aducă rod
(...), așa este și cu sufletul: atunci când se umilește aduce rod, și cu cât
aduce mai mult rod, cu atât de umilește și mai mult (Sf. Dorotei din Gaza). duminică, 26 octombrie 2014
Dialogul, un efort ascetic
Ce se mai întâmplă cu „dialogul”
în zilele noastre? A fost redus la o convenție formală, la un cuvânt de citat
oricând și oriunde, pentru a continua liniștiți să ne comportăm fără celălalt
sau chiar împotriva celuilalt? Și totuși tema dialogului – dintre religii,
sisteme de gândire, dar și blocuri politice și clase sociale – este un drum cu
greutate întreprins, începând cu ruinele celui de-al Doilea Război mondial,
susținut de curajoși pionieri, dar și împiedicat de adversari temuți.
Nu trebuie să ne surprindă faptul
că tocmai aceștia din urmă au jucat cel mai bine, pentru că dialogul este atât
de dificil de pus în practică și întreținut încât ajunge o scânteie pentru a
distruge ani de trudă: o lipsă de sensibilitate față de răni încă deschise, o
provocare externă, ignorarea a ceea ce face ca celălalt să sufere, sunt
capabile să provoace reacții având proporții nemaiauzite, în veme ce evenimente
de o enormă violență au dublul efect – contradictoriu și paralizant – de a face
ca dialogul să fie considerat inutil sau indispensabil. Pe de altă parte, nu
ajunge să se invoce dialogul pentru a-l și realiza, nici nu ajunge să credem că
unele discuții academice asupra unor așa numite „valori etice globale” se
traduc în mod automat în schimbări profunde ale modalităților de a se comporta
ale persoanelor în viața de zi cu zi, acolo unde dialogul poate să se nască și
să se dezvolte, dar și să fie sufocat și dezamăgit. În acest sens, este
fundamental ca celălalt să fie lăsat să se definească: dacă pretindem să
raționăm cu celălalt plecând de la prejudecăți, dialogul se naște deja mort.
Speculativ vorbind, este vorba de
a ne defini pe noi înșine plecând de la propria identitate culturală, istorică,
religioasă, fără a uita că aceasta este, la rândul ei, rodul unor evenimente,
conflicte, dialoguri, întâlniri și ciocniri seculare. Această dublă atitudine –
acceptare a autointerpretării celuilalt și conștiința propriei identități –
comportă acceptarea unei egalități bazilare între interlocutori și exclude
orice atitudine de superioritate morală și de autosuficiență.
Dialogul autentic – atât cel
interreligios cât și cel multicultural, diplomatic, social sau politic – nu
este niciodată simplu, pentru că reclamă constanță, înțelepciune,
disponibilitate, nu se poate obține niciodată la un preț mic, pentru că
necesită un adevărat efort ascetic, îndreptat spre esențial. Există unele
exigențe fundamentale ale dialogului care nu pot fi ignorate dacă se vrea ca
acesta să nu fie un simplu exercițiu dialectic, dar să devină spațiu fecund al
întâlnirii. Este necesară, înainte de toate, o disponibilitate spre ascultarea
celuilalt și o acceptare a diversității lui: nu putem să ne alegem
interlocutorii după plăcerea noastră, dar trebuie să ne facem socotelile cu cel
care se află în fața noastră.
Mai mult, este important să
practicăm dialogul începând cu interlocutorii care se află mai aproape de noi,
pentru a lărgi apoi orizontul progresiv: aceasta este o capacitate rară dar
indispensabilă, unită cu răbdarea care nu vrea să recurgă la scurtături facile
și la aventuroase fugi înainte, pentru a accepta, în schimb, cu o bună doză de
umilință, să reîncepem de fiecare dată când obiectivul reciprocei înțelegeri, a
civilei conviețuiri și a păcii o cer.
Putem să renunțăm la dialog? În
anotimpul care traversează societatea la nivel planetar, întrebarea nici măcar
nu se pune: a refuza dialogul înseamnă simplu a alege conflictul ca limbaj de
schimb, a lăsa ca cuvântul să cedeze armelor. Dimensiunile globale ale
confruntării etice, sociale, economice sunt astfel încât alternativa la dialog
nu este o închidere în propria autosuficiență, ci a lăsa câmp liber ceor care nu
vor să audă de dialog și îl consideră un protocol supărător de satisfăcut
formal, pentru a trece cât mai repede posibil la instrumente mai rapide și mai
violente.
De aceea, în anotimpul dificil în
care trăiește societatea noastră, rolul care-i așteaptă pe creștini nu este
numai cel de a furniza argumente solide și motivate în apărarea principiilor și
a valorilor indispensabil legate de vestirea evangheliei, dar este și cea de a
susține aceste afirmații cu o practică concretă, zilnică.: a știi să-i ascultăm
pe toți este ceea ce caracterizează un spațiu de autentică libertate, în care
este posibilă formarea unei opinii împărtășite, recuperarea acelei parressia, a acelei onestități de
gândire și sinceritate a cuvântului care face parte din statutul creștinului și
care ămâne „vestea cea bună” pentru lumea întreagă.
Autor: E. Bianchi
Sursa: www.monasterodibose.it
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Dumnezeu în centrul lumii
Imaginați-vă că lumea
este o roată, că în
centrul roții se află Dumnezeu, și că spițele sunt
diferitele feluri de a trăi ale oamenilor. Atunci când cei care, dorind să se
apropie de Dumnezeu se îndreaptă spre centrul roții, aceștia se apropie și unii
de alții, cât și de Dumnezeu. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât
se apropie și mai mult unii de alții. Și cu cât se apropie mai mult unii de
alții, cu atât se apropie și mai mult de Dumnezeu (Sf. Dorotei din Gaza)